Ce poți face într-o zi în Țara Hațegului?
După cum vă spuneam aici, vizita #prinHD de săptămâna trecută a fost minunată. Și, dacă v-ați îndrăgostit deja de Râușor, stați doar să vedeți ce are prin jur. Luați-vă niște popcorn și așezați-vă comod.
Sâmbătă dimineața, pe 2 decembrie, după o doză de aer curat și o plimbare prin stațiune, am plecat cu microbuzul către Sarmizegetusa.
De ce cu microbuzul? Pentru că la tăți ni-i greu să rezistăm la un păhărel de palincă din Țara Hațegului, când suntem rugați.
Nu mai fusesem la Sarmizegetusa de când eram mică și, oricum, atunci tot ce se putea să pricep este că acolo sunt o adunătură de pietre și, oricât încerca doamna Sârbu, învățătoarea noastră, să ne facă să iubim istoria, tot ceea ce ne doream noi era să alergăm și să ne zbenguim.
Well, cum obiceiurile de călătorie se schimbă, aproximativ 20 de ani mai târziu îmi place să descopăr istoria. După orice călătorie sunt intrigată de ceea ce am aflat și vreau să descopăr mai mult și mai mult. Citesc articole, caut documentare, etc.
Cât despre Sarmizegetusa, mi se pare fascinant cum o bucățică de istorie din secolul I î. Hr. se află chiar la noi în țară și avem ocazia de a vizita ruinele și a afla informații despre ceea ce se întâmpla atunci.
A fost capitala regatului dac, condus de Burebista, vă mai amintiți de el? Mie nu-mi plăcea deloc numele lui.
Aici locuiau regi, înalții demnitari, aristocrați, toată lumea bună, dar și câțiva meșteșugari.
Totul era construit astfel încât Sarmizegetusa a avut rol de centru strategic, dar și spiritual pentru civilizația dacă.
Printre ruine vom descoperi foarte multe temple, amfiteatrul, Domus Procuratoris, Fântâna Publică,
Basilica, etc.
Ceea ce mă răscolește pe mine și mă face să-mi pun 150033 întrebări este: “Cum reușeau în timpurile acelea să construiască atât de frumos?”.
Sunt fascinată de tot ceea ce înseamnă arhitectură & “design” istoric, de la materiale folosite până la piese de mobilier, țesături, veselă, etc.
Îmi place la nebunie cum, pe vremuri, se foloseau 100% de resursele naturale, iar fiecare loc îți spunea povestea împrejurimilor.
Dacii s-au folosit de calcar, andezit și lemn pentru a-și ridica imperiul. Well, cine credeți că e obsedată acum de o casă cu fațadă din calcar? Dacă o să fac vreodată vreo strângere de fonduri, să știți de ce.
După ce am descoperit fiecare “piatră” care ne spune câte o poveste, am plecat mai departe către următoarea noastră oprire: Cetatea Mălăiești.
Pe aceasta o găsim în peisajul pitoresc al munților Apuseni, o comoară a istoriei locale și un martor tăcut al evenimentelor istorice din această regiune.
E construită în secolul XVIII, ridicată pentru a apăra împotriva invaziilor și impresionează prin arhitectura robustă.
Odată cu trecerea timpului, a avut diverse funcții: de la punct strategic de apărare la loc de refugiu pentru comunitatea locală.
În prezent, cetatea, cu toată încărcătura ei de istorie, poate fi explorată, vizitatorii bucurându-se de panorama spectaculoasă ce o înconjoară.
Obosiți de la aerul puternic de munte, ne-am pus iarăși la drum cu microbuzul și am ajuns la următoarea destinație care ne-a zguduit din temelii și ne-a pierit orice idee de somn.
În fața porții, ne-a întâmpinat Mihai, proprietar al conacului Karaba din 2013.
Am intrat în curte și am descoperit o bijuterie arhitecturală, însă istoria acestuia, începând din 1700 și până în prezent, a fost și mai și.
Mihai a început să ne povestească câte puțin din vremurile trecute ale conacului, în combinație cu procesul de restaurare al acestuia.
L-a achiziționat acum 10 ani, într-o stare deloc bună, însă s-a îndragostit de una dintre încăperile sale. Mai exact, de camera lui Rozji Karaba.
Atunci când Mihai a cumpărat conacul, curtea era plină de vegetație, de n-aveai loc să înaintezi.
Inițial, ne-am plimbat pe exterior, în jurul conacului și ne-a povestit despre materialele folosite în recondiționarea fațadei.
A făcut toate eforturile pentru a-i păstra autenticitatea. Pereții au fost tencuiți cu nisip din Râul Mureș, var stins în groapă, din piatră de var adusă din Munții Țarcului și arsă într-un cuptor din apropierea conacului. A păstrat aceeași rețetă ca pe vremuri, crezând cu tărie că aceasta e cheia succesului pentru conacul său.
La tencuială nu s-a folosit absolut deloc ciment, podelele sunt din lemn, cu substrat de argilă, iar ferestrele tot din lemn.
Dorindu-și să respecte trecutul conacului, Mihai a făcut studiu istoric, iar ancadramentele ferestrelor au fost refăcute după modelele descoperite la 1700 și 1872.
Pe fiecare parte a clădirii am descoperit câte o porțiune care reprezenta tencuielile de-a lungul timpului și mi s-a părut fantastic că a decis nu doar să le păstreze, ba chiar să le scoată în evidență, știind exact cărui an aparține fiecare și împărtășind cu noi toată această istorie.
Ulterior, am intrat “în casă” și Mihai ne-a servit cu lichior de nuci și palincă de pere, ambele făcute de el, din roadele pomilor din propria curte.
Am intrat în fiecare cameră și am aflat povestea ei, povestea celor care și-au trăit viața acolo, povestea conacului.
El nu a avut doar destinație de reședință pentru nobilime, ci precum majoritatea clădirilor istorice, a fost înstrăinat parțial de proprietari și dat în folosință comunității, cu multiple funcții: școală, Primărie, poliție, dispensar, etc.
De ce parțial?
Deoarece la instaurarea regimului comunist, fiind amenințați, Rozji și-a convins tatăl și fratele să doneze averea, în schimbul promisiunii că pot locui în jumătate din casă.
După decesul lui Rozji și al fratelui său, casa revine statului, iar după revoluție este retrocedată unei rude îndepărtate, ajungând, în scurt timp, într-o stare avansată de degradare.
Restaurarea a fost un proiect costisitor, din toate punctele de vedere, atât financiar, dar mai ales din punct de vedere al energiei, însă Mihai este de părere că atunci când îți dorești cu adevărat ceva, trebuie să-ți urmezi visul, indiferent cât de greu va fi. Într-una dintre discuțiile cu Mihai, am agreat că ai nevoie și de un ușor strop de nebunie pentru a avea curaj să începi un asemenea proiect.
Primele 6 luni a încercat să se ocupe de unul singur, însă și-a dat seama că este un proiect în care e imposibil acest lucru. Totodată, era dificil și să găsească echipe care să înțeleagă istoria locului și să lucreze cu atenție în păstrarea trecutului clădirii.
A schimbat multe echipe de muncitori și și-a dedicat fiecare moment pentru a ajunge la rezultatul de astăzi.
Bineînțeles, am fost curioasă să aflu cu ce se ocupă Mihai pentru a reuși să susțină acest proiect, așa că l-am întrebat.
Am aflat că a lucrat în Danemarca, timp de 13 ani, la Nokia, avansând de la Software Engineer, la Project Manager, iar ulterior la Program Manager, apoi a fost freelancer. În prezent, se ocupă exclusiv de conac.
Anterior jobului de la Nokia, ajunsese în Danemarca cu o bursă de studii, iar bursa acoperea doar primul an, așa că a fost nevoit să își găsească diverse joburi pentru a se putea întreține și pentru a plăti împrumutul de 8000 €.
Deși a avut parte și de perioade dificile, nimic nu l-a oprit și iată-l azi, văzându-și visul cu ochii, după 10 ani de muncă și dedicare.
În interiorul conacului am descoperit, de asemenea, piese de mobilier vintage, unele originale din interiorul conacului, altele cumpărate de la târguri de vechituri, de la licitații sau chiar donate.
Majoritatea ușilor s-au păstrat bine și au putut fi recondiționate.
Aspectul de care vă povesteam mai devreme, în ceea ce privește porțiunile exterioare de tencuială, frumos încadrate și evidențiate, îl vom regăsi și în interiorul conacului.
Alte piese remarcabile din interior sunt sobele: există două piese originale, dar și una “nouă”, cu un model senzațional, care e ruptă din timpurile în care Rozji compunea, liniștită, piesele.
În podul clădirii, Mihai a găsit o mulțime de obiecte ale foștilor proprietari, ale familiei Karaba: cufere, partituri de pian compuse de Rozji, etc.
Unul dintre cuferele găsite ține astăzi loc de măsuță de cafea la el acasă, iar celălalt este în interiorul conacului.
În curând, conacul Karaba va fi o destinație de cazare pentru toți cei care iubesc istoria și doresc să se bucure de autenticitatea locului, dar și de o companie plăcută. Eu, cu siguranță, vreau să mă număr printre primii clienți.
Deși îmi venea să mă mut acolo, am plecat spre următoarea locație de pe lista noastră, cu promisiunea că Mihai va merge cu noi la prânz-cină (era deja în jur de ora 16:00) și vom mai putea sta la povești.
Am părăsit curtea conacului pe aleea pietruită, alee originală, care duce de la scări către poartă.
Penultimul popas a fost la Biserica Sfântul Nicolae din Densuș, una dintre cele mai vechi biserici din țară.
Datează din secolele XII – XIII, ridicată pe ruinele unei construcții din secolul IV, d. Hr., iar întreaga construcție e acoperită cu plăci de piatră, majoritatea materialului provenind ghiciți de unde? De la Ulpia Traiana Sarmizegetusa.
Este trecută pe lista monumentelor istorice din Hunedoara și chiar e un must de văzut, este de-a dreptul superbă.
Ceea ce mi-a atras imediat atenția este faptul că în fața bisericii se regăsesc niște pietre funerare ale unei familii cu numele de “Caraba”. Inițial am fost ca meme-ul de mai jos, gândindu-mă de ce se cheamă “Caraba” cu “C” și nu cu “K”, precum conacul.
Gen care erau șansele să fie în aceeași zonă familii numite una Caraba, alta Karaba?
Călin mi-a elucidat aceste blondie thoughts și mi-a spus că în perioada comunistă i-au romanizat.
Peisajul era unul care te lăsa fără aer, deși aer era din plin și, pe deasupra, cel mai curat. Nu sunt fan biserici, dar aceasta chiar m-a fermecat și mi-ar plăcea să revin. Ba chiar mi-aș dori să petrec un Paște acolo și să merg să iau parte la festivitățile specifice, deși n-am mai făcut asta de când eram mică și mergeam “la denie”, background-ul fiind că era singura perioadă din an în care puteam sta afară până noaptea târziu toți copiii.
Am intrat și în interior și este un spațiu micuț, dar surprinzător, cozy.
Ceea ce mi s-a părut super ciudat, deși auzisem vag o povestioară despre acest fenomen, este că ochii picturilor sfinților de pe pereți erau “scoși”, adică era scrijelit în tencuială.
Nu mai știam exact care e semnificația, așa că la o căutare pe marele Google, am descoperit că, la începutul anilor 1700, slujbele aveau loc alternativ, ținute de către un preot ortodox și unul calvin. Când slujea preotul calvin, icoanele erau întoarse cu fața la perete, apoi credincioșii ortodocși le întorceau la loc.
Totuși, se pare că ochii sfinților ar fi fost “împunși” de turcii ajunși în zonă, ca răzbunare împotriva creștinilor care încercau să-i cucerească.
În timp ce făceam research pentru a afla despre picturile cu ochi scoși, am descoperit și un mini-interviu cu Alexandru Gherghel, care declară că cei care ajung la Biserica Sfântul Nicolae sunt încântați de ceea ce găsesc acolo, plâng și nu-și explică de ce, se bucură că au ajuns aici.
M-am regăsit, oarecum, în afirmațiile sale, chiar e un loc care m-a captat.
De la biserică am plecat către Cabana Diana din Densuș, unde am dat de o locație genială și niște gazde excepționale.
Acolo am servit masa: un ceaun excepțional, cu murături și palincă de casă.
Ne-am întins la povești timp de câteva ore, ne-am bucurat și de un desert dulce-sărat: clătite cu urdă.
Am luat și la pachet, apoi, obosiți, dar fericiți și cu o stare profundă de împlinire, ne-am îndreptat către cazare.
Mi-am amintit și am scris despre ziua de 2 decembrie la o săptămână și o zi după, stând în sufragerie, pe fotoliu, cu lumina stinsă și cu instalația bradului pornită.
Unul dintre lucrurile pe care l-am apreciat cel mai mult în această escapadă este că nu prea ai semnal la telefon.
Pentru unii și pentru mine, când eram mai mică, chestia asta ar fi fost un capăt de lume și un mare no-no.
Acum, după câțiva ani de marketing și o medie de utilizare a telefonului de 10 ore, în anumite săptămâni, să nu am semnal a fost fix ceea ce aveam nevoie și, deși am fost mereu activă, mult mai mult față de cum sunt acasă, m-am întors odihnită psihic.
P.S.: să știți că nu beau atâta palincă de obicei, dar acolo simțeam că parcă aș mânca mici fără muștar, dacă n-aș fi băut.
Abia aștept să revin în Țara Hațegului, iar până atunci, dacă ajungeți voi, let me know ce mai descoperiți.
#PrinHD este un eveniment organizat de Călin Bobora și are ca sponsor principal pensiunea Clif Aplin Râușor. Ne sunt alături T&O Prodcom, cei de la cramele Chateau Cristi, cu minunatele lor vinuri, cei de la Botique Kastel Hunedoara și nu în ultimul rând Mobyl Taxi.